Am citit de curând un ‘elogiu al discreţiei’ de Renaud C. Pff. Sunt autori de 2500 de ani care mi se par mai contemporani.
The american (2010), L’homme qui voulait vivre sa vie (2010).
Cei care spun – şi o fac des – ‘suntem într-o epocă a cinismului’ ar spera să revenim la timpuri ale naivităţii bune. Dar s-a terminat, asemenea epoci nu revin niciodată. Şi în general nu există ‘reveniri’ de vreun fel… Reacţionarismul ca idee e poate impresionant, dar inept. Accelerarea îşi urmează cursul; lucrurile, când nu trenează, înaintează implacabil etc. Da, insul născut peste 200 de ani va fi inabordabil verbal, un monstru de cinism, precizie şi indiferenţă, expediind totul în trei fraze. Pentru omul anului 1800, noi suntem sigur monştri: cu un verbiaj lătrat, repeziţi, privilegiem acţiunea, am abandonat gestul formal, ceremonialul, gratuitul, simbolica măruntă a vieţii; un fel de hiper-primitivi tehnologizaţi. Şi n-are nici o importanţă, okay. Întregul proces înaintează.
Câteodată urcă în mine o furie fără margini; aş fi în stare să distrug tot. După, vine raţionalizarea, autoironia etc. Dar acele momente, dumnezeule… sunt tot ce poate fi mai exaltant, mai tulburător. Nimica nu e mai îndreptăţit şi mai limpede. Ca o doză de drog şi de clarviziune. Sau de clarviziune, punct.
Firele de praf în razele dimineţii.
Tot ce am crezut despre români s-a surpat ca un mal. (C., care credea că 40.000 de români citesc Heidegger, pentru că ăsta fusese prin ’80 tirajul unei antologii…) Când te gândeşti, am asistat la o cădere de nivel care nu se poate compara cu nimic. Rezultă fie că am crezut despre popor lucruri incredibile, fără s-avem habar cine e. Fie că poporul s-a schimbat sub ochii noştri şi am asistat, într-o accelerare istorică trivială, la o mutaţie colosală, trezindu-ne pe străzi, aproape peste noapte, cu alt popor. Realmente îţi spui: ăsta e un popor bulgar, tunisian, patagonez, n-are nici o legătură cu ceva cunoscut; nu ştiu de câte ori am fost mirat că mulţimea care fojgăie în jurul meu ştie limba română.
Alţii au impresia că noua lor patrie e un continent. Sau: ‘Occidentul’. Bun. Eu nu mai am patrie. Şi ‘lumea’ mi se pare vag, siropos. Ce pot să spun, de unde sunt? De nicăieri. Sunt aici, n-ajunge? Sunt aici.
The american (2010), L’homme qui voulait vivre sa vie (2010).
Cei care spun – şi o fac des – ‘suntem într-o epocă a cinismului’ ar spera să revenim la timpuri ale naivităţii bune. Dar s-a terminat, asemenea epoci nu revin niciodată. Şi în general nu există ‘reveniri’ de vreun fel… Reacţionarismul ca idee e poate impresionant, dar inept. Accelerarea îşi urmează cursul; lucrurile, când nu trenează, înaintează implacabil etc. Da, insul născut peste 200 de ani va fi inabordabil verbal, un monstru de cinism, precizie şi indiferenţă, expediind totul în trei fraze. Pentru omul anului 1800, noi suntem sigur monştri: cu un verbiaj lătrat, repeziţi, privilegiem acţiunea, am abandonat gestul formal, ceremonialul, gratuitul, simbolica măruntă a vieţii; un fel de hiper-primitivi tehnologizaţi. Şi n-are nici o importanţă, okay. Întregul proces înaintează.
Câteodată urcă în mine o furie fără margini; aş fi în stare să distrug tot. După, vine raţionalizarea, autoironia etc. Dar acele momente, dumnezeule… sunt tot ce poate fi mai exaltant, mai tulburător. Nimica nu e mai îndreptăţit şi mai limpede. Ca o doză de drog şi de clarviziune. Sau de clarviziune, punct.
Firele de praf în razele dimineţii.
Tot ce am crezut despre români s-a surpat ca un mal. (C., care credea că 40.000 de români citesc Heidegger, pentru că ăsta fusese prin ’80 tirajul unei antologii…) Când te gândeşti, am asistat la o cădere de nivel care nu se poate compara cu nimic. Rezultă fie că am crezut despre popor lucruri incredibile, fără s-avem habar cine e. Fie că poporul s-a schimbat sub ochii noştri şi am asistat, într-o accelerare istorică trivială, la o mutaţie colosală, trezindu-ne pe străzi, aproape peste noapte, cu alt popor. Realmente îţi spui: ăsta e un popor bulgar, tunisian, patagonez, n-are nici o legătură cu ceva cunoscut; nu ştiu de câte ori am fost mirat că mulţimea care fojgăie în jurul meu ştie limba română.
Alţii au impresia că noua lor patrie e un continent. Sau: ‘Occidentul’. Bun. Eu nu mai am patrie. Şi ‘lumea’ mi se pare vag, siropos. Ce pot să spun, de unde sunt? De nicăieri. Sunt aici, n-ajunge? Sunt aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu