Poţi depista imediat spiritul oriental. Am observat cu oarecare stupoare, pe vremuri, că o singură pagină din Sartre, luată la întâmplare, conţine mai multe idei decât întreaga operă a oricărui gânditor valah. Lucrul e facil demonstrabil. Când asculţi un occidental, ce te surprinde imediat e mulţimea ideilor din economia discursului. E de neconceput ca ele să nu existe şi acela să fie un ins cunoscut. O ebuliţie extraordinară, o disciplină a discursului înlănţuind, inferând ideile într-un raport dialogic, spre o concluzie originală care te conduce întotdeauna într-o sferă superioară premiselor, şi unde găseşti mereu un principiu de acţiune, o ancoră în real. Insul oriental? Insul oriental excepţional, adaug… Insul oriental narează. Asta e excepţia lui discursivă. E narator desăvârşit, rafinat, interminabil: capabil să-ţi explice – pe lung şi pe lat – o situaţie, să-i facă genealogia şi în fine să desprindă concluzii dinainte fixate, el face asta, în mod stupefiant, fără a adăuga nimic. Două ceasuri de discurs, de logos masticat până la ameţeală, fără să poţi auzi o singură, cât de plăpândă, idee, ceasuri în care te zgârii pe obraz încercând să rezişti şi după care, ca după beţiile crepusculare, e cu neputinţă totuşi să-ţi aminteşti ceva. Sunt inşi cultivaţi, rafinaţi, îţi spui, nu e vorba de imbecili, ce e scamatoria asta incredibilă? Orientalismul e oare un blestem? Lucruri de spus într-o frază el le spune într-o pagină, lucruri de pus într-o pagină le spune într-un raft de bibliotecă…
Ştiu de unde ni se trage. Văd cohorte de ţărani în mijlocul câmpului, sprijiniţi gânditor în bâte, privind cum se ridică în vălătuci aburul misterios al câmpului, cohorte de strămoşi amorţiţi în faţa cafenelelor, trăgând din narghilea sub soarele tâmp, încercând să fie turci şi greci cum încearcă azi să fie occidentali, pălăvrăgind acolo ore, decenii, secole, sub aburul albastru al tutunului, sub aburii cafelei, sub aburii saunei, sub aburi, sub aburi… Din asta cu greu putea ieşi un principiu al realităţii.
Nothomb: ‘Schimburile cu corespondenţii mei ocupă un loc enorm în existenţa mea. Dacă s-ar opri, ar fi ca un vid, un doliu… Scriu opt scrisori pe zi. Am peste 2000 de corespondenţi’.
Tulburat de cazul mamei care şi-a ucis copilul şi apoi a vrut să se sinucidă. Fetiţa ei, de 8 ani, avea un handicap motor cerebral sever (fără autonomie, o bucată de carne vie). Mama o sedează în prealabil cu medicamente, apoi o sufocă. La sfârşit ia doza de medicamente necesară sinuciderii, dar e salvată in extremis la spital, unde recunoaşte caracterul voluntar al omuciderii. Fetiţa locuia cu mama şi bunica ei, trei femei singure…
De aici cele două propoziţii egal de legitime, care încep cu:
– ‘La drept vorbind, nu ai dreptul să iei viaţa nimănui’, şi
– ‘La drept vorbind, nimeni nu o poate judeca pe această femeie’.
Aud lucruri oarecum surprinzătoare despre Harta şi teritoriul. S-ar părea, izbutit dincolo de aşteptări – cel mai bine scris, cel mai lucid roman al său etc. În lipsa etichetei ‘scandalosul Houellebecq’, cum cartea nu are nimic polemic sau isteric, ziariştii au dificultăţi să-şi facă o grilă şi au amuţit. ‘Criticii’, care pregăteau o nouă execuţie, sunt oarecum nedumeriţi, jenaţi; unul şi-a publicat cu timiditate execuţia în La Repubblica… Apariţia pare să fi prins pe picior greşit pe toată lumea.
Ştiu de unde ni se trage. Văd cohorte de ţărani în mijlocul câmpului, sprijiniţi gânditor în bâte, privind cum se ridică în vălătuci aburul misterios al câmpului, cohorte de strămoşi amorţiţi în faţa cafenelelor, trăgând din narghilea sub soarele tâmp, încercând să fie turci şi greci cum încearcă azi să fie occidentali, pălăvrăgind acolo ore, decenii, secole, sub aburul albastru al tutunului, sub aburii cafelei, sub aburii saunei, sub aburi, sub aburi… Din asta cu greu putea ieşi un principiu al realităţii.
Nothomb: ‘Schimburile cu corespondenţii mei ocupă un loc enorm în existenţa mea. Dacă s-ar opri, ar fi ca un vid, un doliu… Scriu opt scrisori pe zi. Am peste 2000 de corespondenţi’.
Tulburat de cazul mamei care şi-a ucis copilul şi apoi a vrut să se sinucidă. Fetiţa ei, de 8 ani, avea un handicap motor cerebral sever (fără autonomie, o bucată de carne vie). Mama o sedează în prealabil cu medicamente, apoi o sufocă. La sfârşit ia doza de medicamente necesară sinuciderii, dar e salvată in extremis la spital, unde recunoaşte caracterul voluntar al omuciderii. Fetiţa locuia cu mama şi bunica ei, trei femei singure…
De aici cele două propoziţii egal de legitime, care încep cu:
– ‘La drept vorbind, nu ai dreptul să iei viaţa nimănui’, şi
– ‘La drept vorbind, nimeni nu o poate judeca pe această femeie’.
Aud lucruri oarecum surprinzătoare despre Harta şi teritoriul. S-ar părea, izbutit dincolo de aşteptări – cel mai bine scris, cel mai lucid roman al său etc. În lipsa etichetei ‘scandalosul Houellebecq’, cum cartea nu are nimic polemic sau isteric, ziariştii au dificultăţi să-şi facă o grilă şi au amuţit. ‘Criticii’, care pregăteau o nouă execuţie, sunt oarecum nedumeriţi, jenaţi; unul şi-a publicat cu timiditate execuţia în La Repubblica… Apariţia pare să fi prins pe picior greşit pe toată lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu