Jocul în ploaie sau cum s-a transformat visul în realitate

Era o zi tristă de septembrie. Frunzele mureau pe rând, una câte una, iar cerul plângea. Ioana, fata cu ochii negri şi părul de foc, privea deconectată cum stropii de ploaie dansau pe geamul de la camera ei.  Îi plăcea când ploua, simţea că nu e singură, că şi arhanghelii, probabil din solidaritate, plângeau alături de sufletul ei. Avea 23 de ani, o garsonieră şi o pisică. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Molcomă, Ioana s-a îndreptat spre cuier, şi-a luat umbrela galbenă şi a ieşit la o plimare. ,,Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi atunci când cerul sărută pămantul”, şi-a spus ea încet.
 
Afară totul era diferit. Câţiva stropi reci de ploiaia i-au dezmierdat pielea ca de marmură. Ioana se îndrepta molcom spre locul ei, locul unde uita de toate, se detaşa de realitate şi îşi permitea să aibă şi ea visuri: banca veche de sub nucul din parc. Mersul fetei era asemenea dansului unei balerine care se afla pentru prima dată pe scenă: nesigur, dar în acelaş timp plin de graţie. Când a ajuns la 30 de metrii de bancă, a zărit o persoană care stătea jos. Ceva nemaivăzut până atunci pentru că acea bancă era ruptă, umedă, plină de anumite desene excentrice create de Ioana cu mult timp în urmă.

 S-a apropiat uşor de bancă şi a realizat că persoana respectivă era un băiat. Era mai mare ca tânăra, înalt, brunet, cu ochii aidoma safirului. Fata, cu vocea tremurândă, a rostit încetişor:

- Cine eşti şi de ce stai tocmai pe banca mea?

- Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, nu mi s-a adus la cunoştinţă faptul că banca vă aparţine. Pot pleca dacă doriţi, a spus tânărul foarte politicos şi deloc iritat de atitudinea Ioanei.

 Surprinsă de reacţia străinului, fata cu părul de foc se înroşeşte brusc şi încearcă, stângace, să se scuze:

-Puteţi sta, ăăăă…îmi pare rău că v-am vorbit aşa. Eu sunt Ioana.

-Eu sunt Speranţa, mă bucur că te-am găsit însfârşit, dragă Ioana. Vrei să jucăm un joc?

-Poftim, ce joc?  Cine ziceai că eşti?!

-Ştiu că ai nevoie de mine, ai nevoie de speranţă în viaţa ta. Tot ce trebuie tu să faci este să închizi ochii şi să-ţi pui o dorinţă. După asta, trebuie să îmi dai 3 suviţe din părul tău şi gata, dorinţa ţi se va împlini.

 Totul mersese prost în viaţa Ioanei de câţiva ani, aşă că nu avea ce pierde dacă încerca să facă ce spunea acest străin, zis şi Speranţa. A intrat în joc. A închis ochii timid, spunând în gând dorinţa cea mai mare: ,,Vreau să am o familie.” După ce fata şi-a pus dorinţa, tânărul a tăiat 3 suviţe din părul de foc al fetei, apoi s-a preschimbat într-o bătrână cu părul cărunt, cocoşată şi cu ochii de sticlă. Era Minciuna.
 
Zgomotul lugubru al tunetului răsunase în întreaga cameră. Ioana, speriată, a deschis ochii. A privit instantaneu pe geam. Adormise. Cerul încă plângea, la fel şi Ioana. Din nou avuse încredere oarbă într-un necunoscut, chiar dacă s-a întâmplat doar în vis, dar acest lucru tot o durea. De ce nu şi-a respectat partea lui de întelegere? De ce nu putea avea o familie măcar în vis? Jocurile au fost inventate pentru a ne amuza, pentru a ne face să ne simţim mai bine, nu pentru a ne face să suferim mai mult.
 
Ioana, fata cu părul de foc, a învăţat astfel că fiecare joc se poate transforma într-o întâmplare total dezamăgitoare şi persoana în care ai încredere că nu te va trăda, poate trişa astfel încăt nu ştii când şi cum ai pierdut jocul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu